Cand cade un inger ale carui aripi doar tu le-ai vazut pe furis ti se sfasie jalnicul ca nimeni nu stie si cine a putut la timp nu a vrut sa fie. Ai vrea sa culegi penele aripilor cazute intr-un drum nebun si sa le inmoi in sange de cerneala veche si sa scrii despre zbuciumul lui ca sa ghicesti lumea. Idolatrizand ca un copil naiv cand zborul nu a mai fost, cand aura s-a prelins ai ramas cu intunericul stins. Tu ce mai faci de acum, cand il vedeai preabun si supraom strabun, cand te obisnuisei cu farul lui de oracol din inalte lumi? Te dezlegi, te renegi si te relegi de epoci, asculti de voci dar trec pe langa tine, te legi de cruci dar sunt scrise in prea multe limbi si nu te ajuta sa te indrumi. Cerneala e groasa se intinde in picturi si iarasi nimeni nu o sa stie, pentru ca nu e simplu alfabet intins pe galbena hartie. Calimara e apa sarata si noaptea e zestre fetei care inalta descumpanita zmei catre dumnezeii grei. Ceata puilor de lei nu te mai lasa sa vezi zei, nici ingeri, nici panteonuri prin temple temporale, doar sa gonesti cu ei. De mult te-ai ingropat sub trup de serafim imaculat. Esti doar stafie cu zambet sidefat si soclu de fiinta vie. Nu recunosti zeii din carti cu galbena hartie si nici vrei ca ei sa fie. Cand un om moare se stinge si o parte din viata celor care l-au cunoscut, ajunge ingropata.
Pentru mama si mame.
Pentru bunici si parinti.
Pentru mama si mame.
Pentru bunici si parinti.
