sâmbătă, 12 decembrie 2009

Marine creature

M-am jucat un pic in photoshop si a iesit asta:

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Daca vreau sa zbor...zbor.


Imi fac curaj si zbor chiar daca de afara se pare ca ma arunc in gol eu deodata imi cumpar aripile cu o lacrima sub nori. Si ma dezlipesc de orizontul celorlalti si il urmez pe al meu,
[Melodia este a lui Gary Jules si se numeste "Mad world"]

joi, 26 noiembrie 2009

Altcineva

Ii auzeam pasi. Tocurile ei isi bateau cadenta pe asfaltul ud. Ma putea vedea decat cu coada ochiului dar ea era cu gandurile imprastiate pe cer, se ascundeau, calde, in spatele ochilor ei sfiosi, se impotmoleau toate sub umbrela ei verde, care mai de care, parca sa scape sub picaturile reci si sa se transforme in vapori.

Ea parea ca nu aude nimic inafara de picaturile de ploaie care cadeau pe umbrela si apoi se prelingeau pe langa ea. Imi era cunoscuta esarfa rosie care ii flutura pe langa guler cand si cand. Unde vazusem candva esarfa subtire care lasa in urma aceeasi dara invizibila de parfum ca si cum ar fi avea vointa proprie? Poate intr-un vis, demult, poate niciodata. Eram destul de aproape. Cateva suvite de par mai ca imi atinsera fata cand o rafala de vant il ciufuli intentionat.

Mergeam repede, prea repede pentru o plimbare intamplatoare, prea repede pentru obisnuintele mele. Probabil se grabea undeva, posibil sa isi fi dat seama ca m-a fermecat si naiv, m-am agatat de o esarfa parfumata si de picaturile ce ar fi ocolit-o chiar si fara umbrela ei spitata. La fel de probabil nu eram primul tulburat.

Continua cu pasul hotarat si gandurile vraiste pe o straduta laturalnica. Oare unde ma duce fiinta cu umbrela verde, unde vrea sa ma opresc? Cat vrea sa continui sa ii calc pe pasi?

As putea sa intind mana sa ii ating parul dar ea va fi ori imateriala ori confuza si ma intorc plouat si rece sub umbrela mea si imi fac si eu un foc cu randuri. Se inmultesc picaturile intre noi si ne despart metri si metri de ganduri...

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Diapozitive


Yann Tiersen-La Valse d'Amelie Poulain


Trec in fiecare zi pe langa aceeasi patiserie care raspandeste acelasi miros de mere infasurate in aluat, miros de faina, de paine si de cald.

Tot in aceeasi zi trec pe langa aceeasi frizerie si vad profiluri cu nasuri mari sau mici, cu perciuni carunti sau negri si obraji scobiti si moi de vreme sau incordati sub tample tinere ce se gandesc poate la un abac cu bile incurcate. Iar pe podeaua ei se asterne un covor de par tesut din ani si ani.

In ziua aceea iau acelasi metrou cu mirosul lui metalic, incins si pasesc pe acelasi peron care sustine ca de obicei simfonia tocurilor si a pantofilor ce se lovesc neincetat de el. Aceleasi capete plecate deasupra unor ziare goale pe care le mai citeste si chitaristul sau violonistul sarac care mai tulbura din cand in cand simfonia nescrisa a pantofilor grabiti.

Trec pe langa vitrine, ma uit la miniatura rosie a unei masini de epoca pierduta printre materiale lucioase sau stravezii, pantofi giganti si dovleci din nuiele.

Vad batranul alb cu pipa. O secunda ma intreb de ce s-a intovarasit cu o pipa in mijlocul zbuciumului langa gara. Trotuarul e un vuiet si agitatia obliga la un balet de coate si piruete cu pasi adaugati, pe care, daca l-ai decupa din film, ar arata ca o cursa cu obstacole invizibile sau un dans alambicat. O secunda mai tarziu ne zambim ca si cum ne cunoastem demult iar numai baletul nostru e la fel in fiecare zi.

Acelasi tanar matura scarile magazinului intesat cu unelte pentru pescari. Deodata trec printr-un val de fum. Domnii, care ies intotdeauna sa fumeze tigara de dupa joc, cu mana stanga adancita in buzunarul pantalonilor cu nasul in sus stau toti la fel ca intr-un tablou cu niste frati incruntati.Si ce noroc?!

Merg ametita de fum si hipnotizata de dungile camasilor lor pe care le-am taiat iutita cu privirea.
Vad barbatul cu sacosa. Barbatul nebarbierit, murdar cu sacosa albastra si tigara intre buze. Uitat de timp , asteapta. Parca acolo e intotdeauna.

Apoi ceva imi gadila urechile.E scoala aceea din care poate s-a smuls o simfonie pentru un tren sau un peron. Si scartaie viorile de dupa zidul scolii si alearga clapele pianului cine stie dupa ce, dupa un cal alb?

Pe asfalt doua pungi de plastic se rotesc intr-un dans fosnit ridicate din cand in cand de curent. Acealasi semafor cu aceleasi culori ne porunceste sa pasim pe linii albe si sa ne imprastiem pasii mai departe. Aceeasi doamna durdulie, din colt la florarie sta si croseteaza puloverul bleu cu ochelari apasandu-i nasul.

Umbrela mea loveste ritmic gratille aceluiasi gard ce inconjoara un parc umbrit unde tot copii aceia se joaca in nisip. Dar eu ce zic? Nici azi nu a plouat vreun pic.

luni, 17 august 2009

Ea

O doare. O apasa. O face sa se-ncrunte deznadajduita. Ar fi vrut sa nu fie cum e totul acum, sa fie la rascruce, sa mai poata sa aleaga odata calea, inainte sa ajunga aici, prabusita. Prabusita cu rochia cea mai frumoasa, din materialul cel mai fin, ala usor. Rochia pe care a tinut-o in dulap, a asteptat ca un copil pentru ca nu a mai aratat-o nimanui, era noua. Nu poate sa o faca nemaivazuta din nou, poate pentru altcineva...dar nu mai este prospetimea noului in aer. Si nu este nici o rochie, este inima deschisa si fiinta ei voioasa pe care le-a aratat. Da, le-a aratat. A crezut in sinea ei, poate intocmai ca un copil naiv, ca merita, ca a venit si timpul ei. Dar a doborat-o. Zicea ca o ajuta. Chiar i-a intins mana sa o ajute sa urce in trasura, langa el, dar a retras-o imediat, speriat.
Si ea? S-a trezit prabusita intr-un noroi rece. Doar caii aia albi mai stiau cum se simte. Se uitau in jos, spre ea, cu ochii lor mari si tristi.
A disparut trasura. De fapt nici nu a fost vreodata. A fost doar patul ei mare. A fost patura ei care miroase a ea, a el, a somn si a vise. Tot timpul asta a stat prabusita in patul ei, in ea insasi. Ii venea sa urle ceva care ar fi semanat cu un:"Tu mai poti ma? Tu chiar crezi ca poti?"
Si atat. Si liniste. Si somn cu clipiri ude, cu fierbinteala sarata pe obraji, pe patura, pe parul ei, pe tot.

duminică, 9 august 2009

Iar ea tacea

Isi deschise cutia. Cutia ei rasuna goala, pulsul il pierduse demult, iar lemnul ei era strambat de umezeala. Plansese inauntru cu o ploaie moale si lunga fara sa o auda macar vantul. Adancindu-si mana inauntru ei zbuciumat smulse scoica. O arunca departe pe tarm fara macar sa-si ia ramas bun cu privirea. Se sparse; bucatile ei zaceau, una langa alta, pe nisipul fin, atinse de un licar palid si tremurat. Inchise cutia la loc si incepu si ea sa tremure cum tremura si apa in zare. Era ca piatra lovita de valuri care ii mancau carnea sculptand-o lacom intr-o fiinta din ce in ce mai subtire. Mainile ei de hartie erau imbibate in cerneala vascoasa si purpurie ca cerul. Iar ea tacea.

Ar fi vrut sa poata sa o ingroape dedesubt de luna, sa o ingroape unde era nisipul mai fin dar mainile ei ude se prabusira pe langa ea nemaiputand sa o asculte. Scrisorile fluturau peste tot, se rostogoleau mototolite de adierea sarata si inveleau cu cerneala lor proaspata si apasata vibratiile pe care trupul ei vested le trimitea in unde reci in jurul ei. Si le simtea cum se zgarie de nisipul taios. Vantul o auzea in sfarsit si ii sufla prin parul negru ca o magaiere tarzie. Cerul violet ii incercana fata inlacrimata.

Valurile imbratisara scoica cu intunericul lor ud si o dusera departe de ea, in imensitatea marii.

joi, 23 iulie 2009

Pentru ei (da.pentru voi.mariile voastre "preaverzi" si neimplinite)

Le-am spus. Le-am spus de o mie de ori. Dar continua sa isi imprastie, fericiti si inconstienti, culorile pe ziduri. Si le-am spus:"culoarea voastra nu se ma intoarce...e acum si aici...insa asa, in timp, devine tot mai stearsa; si voi...VOI o irositi acum si atunci veti fi palizi si veti incerca sa straluciti din nou. O sa va agatati de culorile altora ca niste hiene triste, o sa fiti slabiti si uscati."

Isi pleaca pentru cateva clipe capetele in pamant pentru ca stiu ca am dreptate si apoi cu ochii lacomi se privesc unii pe ceilalti si continua sa sa-si ranjeasca la gandul ca isi vor imprastia culorile, le vor amesteca din nou si vor uita ca intotdeauna de tot ce-i inconjoara.

In tot timpul asta stau si ii privesc. M-am resemnat. Cuvintele mele se agita la fel in aer si cad moarte la pamant si tot eu le aud ecoul nechemat in gand. Ei rad in continuare, insinueaza curcubeie in mintea lor cetoasa si tot ranjesc mereu, si iarasi dau din aripi greu.

As vrea sa-i vad pe toti, aliniati netoti, langa un camp cu flori cum sufla in papadii si sunt din nou copii. Doar peste 2 zile asa vor ei sa fie...si eu sa-i privesc din nou. Pe bune ca mi-e greu. De i-as lega de niste zmeie s-ar mai oprii putin si n-ar mai vopsi lumea lor ca poza in alta rama, ca si cum ei ar fi in universul lor mai mic, scuipand culoare in jur, cei fericiti si fara rana.

Dar zmeie nu mai sunt, le-am inaltat in vant ca sa le vada ei, sa ii chem sa tina in frau culoare vie dar le-au vandut hainii ...pe un gram de nebunie. Si ei stropesc mereu spre soare, imprastie culoare...si rad, momai cum sunt, se prabusesc scuipand.

vineri, 17 iulie 2009

Eu si umbra mea

Dupa ce am dat coate in stanga si in dreapta ingerilor care vroiau sa ma imbratiseze cu mainile lor lipicioase si am refuzat sa mai simt mirosul de somn pe care il raspandeau pe langa mine mi-am trezit umbra. Statea nebuna cu capul sprijinit in pumni pe acelasi scaun pe care stau eu acum. Aproape adormise. I-am spus: "De la o vreme nu ma mai inteleg cu tine. Si uite, aratand spre fiintele cu care ma luptasem sa nu adorm si care erau parca tavalite intr-o faina pufoasa, astia vor sa ma acopere in cleiul lor frumos parfumat si sa plec pentru o vreme. Si tu? Ii lasi sa fie. " Mi-am lasat capul in pumni sa o imit. Nu-i placea sa fie ceva la fel ca ea. Dar nici asa nu se misca.

Am intins mana sa feresc foita de aer colorat care acoperea fereastra. Ea nu zicea nimic, doar isi lasase capul mai greu in pumni. "Am atatea de facut astazi si Tu ar trebui macar sa nu ma lasi sa cad in haul ala pe care ei il numesc , de neinteles, "somn"; iti amintesti cum era cand erai prietena mea?. Nu a schitat nici acum vreun gest in semn ca tot ecoul care zbura intre noi ar fi ajuns la ea.
Am chemat apa sa ma impachetez in ea si sa ma gadile cu bulele ei sperioase. Da. Pai cat m-am chinuit sa prind una in palme ...si tot nu am reusit, va jur, se sperie al naibii de usor. Ah si a adormit si ea acum.
Apa m-a infasurat de cateva ori ca un sal transparent si racoros si apoi i-am spus sa plece.

"Hai, te rog, nu face astazi pe nebuna. Ridica-te si hai sa mai sorbim niste fum." Stiam ca ii place fumul pentru ca era dulce si zbura cu el departe si era totul bine. I se inseninase chipul subtire.
Imediat si-a impletit aripile ei verzi stravezii cu fumul ei si a fugit ca un copil voios, in nestire. Stiam ca asa va face. Ii placea sa adune in batista ei alba cele mai colorate flori sa mi le aduca mie, sa mi le prinda in par. Ea zice ca asa seman mai mult cu ea si eu o las pentru ca zambeste. Dupa ce mi-a impletit parul am inceput sa-l impletesc pe al ei. Aluneca rau si era usor, usor; de fapt, nici nu-l simteam, nici nu-l vedeam doar il ghiceam. Parul ei e asa.. pufos... ca un voal de nea numai ca nu-l simti asa.
"gata."
Acum tragea cu coada ochiului poate, poate se intoarce apa sa se mai joace si ea. Are o indemanare ceva de necrezut iar la asta nu ma aseman oricum. Poate sa prinda bulele in palme si se joaca mereu cu ele, rade le leagana, le arunca in sus si ele sar in toate partile sa nu le prinda in intunericul ei si chicotesc acum.
De altfel poate sa faca multe lucruri pe care eu nu izbutesc sa le cunosc. Poate sa danseze in cele mai innorate zile si sa se inalte pana la curcubeu sa ii clipeasca moale in fata - e indrazneata!. Stie sa isi faca cele mai usoare si nemaivazute straie si sa se ascunda in ele. Se mai ascunde uneori, sa nu o gasesc si se intelege si cu vantul ca si cum ar fi frati, se plimba mereu impreuna prin cele mai inalte locuri. Si alteori imi canta muzici calde cu cuvinte ciudate. Uneori, dar dintr-o data, ma apuca de mana si zice sa mergem pe luna.

S-a lungit acum in hamacul ei de ceata. A obosit. I-am spus sa-mi faca si mie unul ca sa nu o mai pierd de dimineata. Eh, ei ii sopteste luna povesti uneori... nu stiu cum ajung pana la noi. Eu nu le inteleg cuvintele doar le aud printre nori.

S-a imprastiat si fumul in zori.