luni, 17 august 2009

Ea

O doare. O apasa. O face sa se-ncrunte deznadajduita. Ar fi vrut sa nu fie cum e totul acum, sa fie la rascruce, sa mai poata sa aleaga odata calea, inainte sa ajunga aici, prabusita. Prabusita cu rochia cea mai frumoasa, din materialul cel mai fin, ala usor. Rochia pe care a tinut-o in dulap, a asteptat ca un copil pentru ca nu a mai aratat-o nimanui, era noua. Nu poate sa o faca nemaivazuta din nou, poate pentru altcineva...dar nu mai este prospetimea noului in aer. Si nu este nici o rochie, este inima deschisa si fiinta ei voioasa pe care le-a aratat. Da, le-a aratat. A crezut in sinea ei, poate intocmai ca un copil naiv, ca merita, ca a venit si timpul ei. Dar a doborat-o. Zicea ca o ajuta. Chiar i-a intins mana sa o ajute sa urce in trasura, langa el, dar a retras-o imediat, speriat.
Si ea? S-a trezit prabusita intr-un noroi rece. Doar caii aia albi mai stiau cum se simte. Se uitau in jos, spre ea, cu ochii lor mari si tristi.
A disparut trasura. De fapt nici nu a fost vreodata. A fost doar patul ei mare. A fost patura ei care miroase a ea, a el, a somn si a vise. Tot timpul asta a stat prabusita in patul ei, in ea insasi. Ii venea sa urle ceva care ar fi semanat cu un:"Tu mai poti ma? Tu chiar crezi ca poti?"
Si atat. Si liniste. Si somn cu clipiri ude, cu fierbinteala sarata pe obraji, pe patura, pe parul ei, pe tot.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu