luni, 17 august 2009

Ea

O doare. O apasa. O face sa se-ncrunte deznadajduita. Ar fi vrut sa nu fie cum e totul acum, sa fie la rascruce, sa mai poata sa aleaga odata calea, inainte sa ajunga aici, prabusita. Prabusita cu rochia cea mai frumoasa, din materialul cel mai fin, ala usor. Rochia pe care a tinut-o in dulap, a asteptat ca un copil pentru ca nu a mai aratat-o nimanui, era noua. Nu poate sa o faca nemaivazuta din nou, poate pentru altcineva...dar nu mai este prospetimea noului in aer. Si nu este nici o rochie, este inima deschisa si fiinta ei voioasa pe care le-a aratat. Da, le-a aratat. A crezut in sinea ei, poate intocmai ca un copil naiv, ca merita, ca a venit si timpul ei. Dar a doborat-o. Zicea ca o ajuta. Chiar i-a intins mana sa o ajute sa urce in trasura, langa el, dar a retras-o imediat, speriat.
Si ea? S-a trezit prabusita intr-un noroi rece. Doar caii aia albi mai stiau cum se simte. Se uitau in jos, spre ea, cu ochii lor mari si tristi.
A disparut trasura. De fapt nici nu a fost vreodata. A fost doar patul ei mare. A fost patura ei care miroase a ea, a el, a somn si a vise. Tot timpul asta a stat prabusita in patul ei, in ea insasi. Ii venea sa urle ceva care ar fi semanat cu un:"Tu mai poti ma? Tu chiar crezi ca poti?"
Si atat. Si liniste. Si somn cu clipiri ude, cu fierbinteala sarata pe obraji, pe patura, pe parul ei, pe tot.

duminică, 9 august 2009

Iar ea tacea

Isi deschise cutia. Cutia ei rasuna goala, pulsul il pierduse demult, iar lemnul ei era strambat de umezeala. Plansese inauntru cu o ploaie moale si lunga fara sa o auda macar vantul. Adancindu-si mana inauntru ei zbuciumat smulse scoica. O arunca departe pe tarm fara macar sa-si ia ramas bun cu privirea. Se sparse; bucatile ei zaceau, una langa alta, pe nisipul fin, atinse de un licar palid si tremurat. Inchise cutia la loc si incepu si ea sa tremure cum tremura si apa in zare. Era ca piatra lovita de valuri care ii mancau carnea sculptand-o lacom intr-o fiinta din ce in ce mai subtire. Mainile ei de hartie erau imbibate in cerneala vascoasa si purpurie ca cerul. Iar ea tacea.

Ar fi vrut sa poata sa o ingroape dedesubt de luna, sa o ingroape unde era nisipul mai fin dar mainile ei ude se prabusira pe langa ea nemaiputand sa o asculte. Scrisorile fluturau peste tot, se rostogoleau mototolite de adierea sarata si inveleau cu cerneala lor proaspata si apasata vibratiile pe care trupul ei vested le trimitea in unde reci in jurul ei. Si le simtea cum se zgarie de nisipul taios. Vantul o auzea in sfarsit si ii sufla prin parul negru ca o magaiere tarzie. Cerul violet ii incercana fata inlacrimata.

Valurile imbratisara scoica cu intunericul lor ud si o dusera departe de ea, in imensitatea marii.